Cu soarele-n suflet, după 10 ani…
Cuvintele sună ciudat când nu le-ai mai rostit de mult… şi intrarea aceea luminoasă în refren, ca o picătură într-un ocean de nostalgii, trezeşte amintiri de martie cu gust dulce de îngheţată şi lacrimi amărui în colţul ochilor.
N-am mai cântat “Soarele meu” astfel, de la cap la coadă, cu toată inima, de aproape zece ani. Iar acum, cu acordurile şi sufletul lui Alec împletit cu al meu, sună mai frumos ca niciodată.
Eram un copil când am scris versurile acelea, când am compus (din hazard sau o pură, fericită întâmplare) linia melodică ce mi-a adus atâtea ecouri frumoase înapoi… nimeni nu ştia cine sau de unde sunt, de ce pronunţ stâlcit şi cu accent englezesc, de ce vocea mea e imperfectă şi nu mi-e ruşine cu asta, dar oamenii ascultau cu inima… şi îmi scriau că au dansat pe piesa asta la nuntă, că au plâns ascultând-o după o despărţire sfâşietoare, că au prins aripi de speranţă ţinând-o pe repeat după primul sărut furat…
Şi multă vreme am ezitat s-o includ în playlist-urile Alexandra & Alec, pentru că vocea mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat, pentru că ezitările mele nu mai sunt decât ecoul unor tristeţi de demult, iar speranţele mele se construiesc sub alte raze de lumină… Parcă mi-era frică să nu forţez amintirea, să nu cizelez imperfecţiunea copilărească pe care au iubit-o alte suflete pe atunci…
Însă când un prieten vechi (Cristi) mi-a cerut să o includ în lista de cântece pentru concertul de mâine din Fourteen Bar, un flashback dulce-amărui de amintiri m-a convins… că sunt destul de curajoasă să fiu din nou acea Alexandra, fata cu soarele şi cu vise prea mari de cuprins într-un cântec.
Aşadar, mâine seară, pe 27 mai, de la ora 21, vă aştept în Fourteen Bar cu soarele-n suflet şi cu Soarele meu (a se citi Alec) lângă mine, cu acorduri magice















