Actualitate

șeful spionajului își asculta fiica atunci când se întâlnea cu iubitul

Subiectul fierbinte legat de interceptările, mai mult sau mai puțin legale, revine periodic în actualitate, provocând discuții aprinse atât în rândurile clasei politice, cât și în societatea civilă. Esența acestora ține de legalitate, precum și de faptul că, de multe ori, anumite interceptări sunt folosite în cu totul alte scopuri. Nu se știe cum va funcționa Autoritatea Națională pentru Interceptări. Deja s-au discutat mai multe modele. L-am reținut pe cel german, însă nu-i exclus să auzim și de cel francez, suedez ori chinez. Cert e un fapt: mai multe rechizitorii răsunătoare se bazează pe interceptări telefonice. Dacă ele sunt sau nu legale, decide Justiția. Deja instanțele au dat câteva verdicte care descurajează ascultarea fără mandat a convorbirilor. înainte de 1989, chestiunea era mai simplă. Securitatea nu dădea socoteală nici măcar unui judecător comunist. Telefoanele ori convorbirile din încăperi nu se ascultă de azi, de ieri. Serviciile secrete comuniste îi monitorizau pe cei bănuiți că atentează la siguranța statului socialist, pe potențialii agenți străini și pe disidenți. Mai puțin pe marii infractori de drept comun. Demnitarii comuniști erau la rândul lor atent supravegheați, pentru că Ceaușescu dorea să știe exact care-i sunt prietenii ori adversarii. Din acest motiv, sofisticate operațiuni ale Securității îi vizau tocmai pe politicienii comuniști de la vârf. Numai că, atunci când plantezi microfoane, poți avea surprize de proporții. Este și cazul generalului Nicolae Doicaru, până în 1978 șeful spionajului românesc, cel care a rămas cu gura căscată după ce a citit stenograma unei înregistrări realizate într-o garsonieră din București.

Jocuri operative costisitoare
Securitatea internă planta microfoane în locuințele celor pe care-i suspecta că „uneltesc” împotriva orânduirii socialiste. Toate aceste operațiuni, soldate de multe ori cu rezultate nesemnificative chiar și pentru o poliție politică care se agăța de orice fleac, antrenau un număr mare de ofițeri. Nu era vorba doar despre instalarea microfoanelor, ci și numeroase „jocuri” operative. De pildă, dacă într-o anumită locuință specialiștii Securității instalau microfoane, vecinii erau ținuți cu orice preț la locul de muncă ori îndepărtați de la domiciliu, pentru a nu fi alertați de zgomotul produs de găurirea pereților. în cazul în care vecinii nu puteau fi reținuți nici la serviciu, nici ținuți departe de locuință, erau chemați la secția de miliție sau la alte instituții, invocându-se tot felul de pretexte.

Eliminarea contracandidaților
și Direcția de Informații Externe (DIE) din cadrul Securității – mai pe înțelesul tuturor, spionajul românesc – a stat foarte bine la capitolul "microfoane", pe care le plasa în puncte strategice. în 1970, Nicolae M. Nicolae – ofițer deplin conspirat, care avea să devină mai târziu ambasador în SUA – a cerut conducerii DIE să introducă microfoane în anumite încăperi ale Ministerului Comerțului Exterior. Informațiile astfel obținute au fost folosite, în primul rând de către Nicolae, pentru a-și elimina contracandidații la funcția de ministru-secretar de stat, pe care a și obținut-o în iarna anului 1972. Omul nu era doar angajat al respectivului minister, ci, după cum spuneam, ofiter acoperit al DIE, motiv pentru care înregistrările cu pricina treceau mai întâi pe la el.

Ascultați ilegal de către DIE
Chiar și pe vremea regimului comunist, trebuia să fie îndeplinite anumite proceduri pentru ca Securitatea să poată planta microfoane. Arhivele relevă însă faptul că unitatea 0920 A, care se ocupa de supravegherea celor bănuiți că lucrează pentru serviciile secrete ale țărilor comuniste, „asculta” de multe ori fără mandat. în același timp, membrii de vază ai partidului comunist erau ascultați ilegal de către DIE. Tot fără mandat au fost înregistrate convorbirile unor cadre de nădejde ale Ministerului de Interne sau ale altor instituții importante.

Relații neprincipiale la CEPECA

în acea perioadă, s-au făcut o sumedenie de înregistrări, majoritatea în camerele de hotel ocupate de către cetățenii străini, însă nu a fost scutit de microfoane nici domiciliul unui general de Securitate din Brașov, pe nume Bolintineanu. și dormitoarele școlii de perfecționare a cadrelor superioare din PCR (CEPECA) erau împânzite de microfoane, pentru că ofițerii Securității doreau să înregistreze momente picante. Era vorba de relațiile „neprincipiale” dintre activiștii și activistele de partid.

Ambasade împânzite cu microfoane

La mijlocul anilor’70, personalul diplomatic de peste hotare era supravegheat permanent. în America Latină, de pildă, ambasadele române din Caracas, Quito sau Bogota erau înțesate de microfoanele plantate de către DIE. Cu aceleași dispozitive de ascultare au fost „dotate”, în 1977, și reprezentanțele diplomatice românești din Rabat, Alger, Tripoli, Ankara sau Viena. Nu se știe cu exactitate cine pe cine asculta și nici de ce, dar, cel puțin până în prezent, nu au ieșit la iveală documente care să ateste că această mare campanie de interceptare a convorbirilor a dus la vreun rezultat notabil.

Situații de-a dreptul ridicole
Există însă documente care atestă situații de-a dreptul ridicole. Așa cum s-a întâmplat la Ambasada română din Viena, atunci când soția ambasadorului a rămas mută de uimire atunci când a auzit un subaltern al soțului ei vorbind la un banal aparat de radio. în acel moment, femeia se afla la câțiva zeci de metri de încăperea în care-și desfășura activitatea respectivul funcționar. Microfonul montat de către DIE nu fusese bine acordat, de vreme ce a interferat cu aparatul la care soția ambasadorului asculta un program muzical austriac.

Nu este exclus însă ca ofițerii contraspionajului austriac să fi deținut receptoare mult mai performante decât cel al soției ambasadorului și să fi interceptat tocmai ce transmiteau microfoanele instalate de către români, pentru a-și supraveghea propr oameni. Nu ar fi nici măcar un caz unic în istoria recentă a spionajului.

Demnitari filmați în intimitate
Microfoane nu au fost folosite doar în ambasade, ci și în dormitoare. Așa s-a întâmplat în cazul soției lui Constantin Răuța, ofițer de Securitate trecut la „dușman”. Respectiva doamnă a fost înregistrată audio și pe peliculă în timpul unor momente intime alături de"Luchian". Cel din urmă era agentul Securității…Din punct de vedere operativ, utilitatea acestor înregistrări s-a dovedit a fi nulă.

în timpul anchetei declanșate dupa fuga lui Pacepa, a ieșit la iveală faptul că mai mulți demnitari comuniști au fost filmați, din ordinul conducerii DIE, în timpul unor partide de amor. Scandalul a fost unul de proporții, dar repede mușamalizat. Conducerea superioară a partidului comunist n-avea nevoie de crize pe care nu le putea gestiona.

Doicaru îl asculta pe Pacepa
în 1987, după ancheta pricinuită de fuga lui Pacepa, a ieșit la iveală faptul că oamenii din subordinea lui Doicaru au „introdus microfoane în locuințele sau birourile unor cadre cu funcții de răspundere în aparatul de partid și de stat”, consemnează un document al Securității. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că Doicaru instalase microfoane chiar și în biroul subalternului său, generalul Ion Mihai Pacepa.

și Emil Bobu, cadru de nădejde al conducerii superioare a PCR, a ordonat interceptările unor convorbiri. Din dispoziția sa a fost instalată tehnică de ascultare la o discuție dintre un alt demnitar, Gheorghe Oprea, și cercetătorul Ioan Ursu. Subiectul: o lunetă de tip special. Bobu voia să demonstreze că staful conducerii Comitetului Național de știință și Tehnologie era plin de trădători. Operațiunea a fost atât de stupidă, încât documentele Securității nici măcar nu scot la iveală consecințele acestei acțiuni.

O altă inițiativă a lui Bobu a fost să asculte, în aprilie 1977, mai mulți activiști care criticau cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, pentru a-și dovedi vigilența în fața „Conducătorului iubit”. înregistrările au ajuns la generalul Constantin Stoica. Acesta nu a fost deloc încântat de faptul că respectivele discuții au fost înregistrate, așa că a cerut explicații subalternilor. Bobu a bătut și el în retragere. Motivul: nu existau aprobări pentru o asemenea acțiune, iar scandalul iscat nu ar fi căzut tocmai bine nici măcar lui Ceaușescu.

Cea mai mare surpriză a lui Doicaru
Până la urmă, jocul de-a instalarea microfoanelor i-a adus lui Nicolae Doicaru cea mai mare deziluzie, lovindu-l tocmai în locul care-l durea cel mai tare.

Povestea a început atunci când locotenentul Sergiu Ioana îl urmărea pe un anume Andrei Manoliu. Acesta din urmă intenționa să emigreze în Israel și, probabil, la vârful DIE s-a înfiripat ideea ca Manoliu să fie racolat de către spionajul românesc, înainte de-a ajunge la Tel Aviv. Microfoanele introduse în locuința celui care dorea să emigreze au scos la iveală faptul ca bărbatul era vizitat de către o tânără cu care întreținea „relații anormale din punct de vedere sexual” sau că o antrena pe aceasta în „discuții neprincipiale”. Nu știm cu exactitate ce a vrut să spună locotenentul Sergiu Ioana în raportul său când s-a referit la „relații anormale”, dar bănuim. însă, atunci când s-a aflat cine e juna, Nicolae Doicaru a rămas fără grai. în acel moment, șeful DIE și-a dat seama că se confruntă cu una dintre cele mai mari probleme ale vieții sale, dar a „rezolvat-o” în scurt timp. Mai precis, atunci când s-a consemnat căsătoria Taniei Doicaru cu Radu Enache, activist al CC al UTC. Credem că nu trebuie să vă mai spunem că Tania era chiar fiica șefului DIE. înregistrările cu pricina au fost distruse din ordinul lui Nicolae Doicaru. Conform documentelor din arhive, acest episod, care poate sta oricând la baza unui scenariu de film, a fost relatat de către locotenentul Florin Mărgineanu comisiei care ancheta, în vara lui 1978, fuga generalului Pacepa.

Unde dai și unde crapă
La un moment dat, colonelul Marin Popișteanu a ajuns în posesia unor date care indicau faptul că Vladimir Pesceavski, consilier la Ambasada URSS din București, cunoscut în lumea agenților secreți și sub numele de"Petea", schimba informații secrete cu un anume Katze, diplomat american. Multe dintre aceste informații priveau situația din România. Analiza benzilor magnetice l-a dus pe Popișteanu la concluzia că rusul l-ar fi racolat pe american. Nu s-a grăbit să raporteze. Nu știm cu exactitate cum s-a sfârșit povestea, însă românii s-au făcut că plouă. Există consemnat în arhive faptul că până la urmă conducerea DIE, recte generalii Doicaru și Pacepa, au aflat despre relația rusului cu americanul de la un coleg al lui Popișteanu, dar nu avem nici o probă că cel din urmă ar fi fost deconspirat de către DIE ori de către Pacepa, după ce acesta a ajuns în SUA.

și alții plantau microfoane
Tot punându-și microfoane unii altora, șefii spionajului românesc au uitat probabil că și alte servicii secrete, din Vest sau din Est, erau specializate în acest domeniu. Așa se face că, din Asia până în America, ambasadele României au fost „penetrate” de microfoane instalate de către diverse servicii de spionaj, care, de multe ori, au fost descoperite doar grație întâmplării.

Lista e lungă, așa că o să consemnăm doar câteva cazuri. în 1975, la Ambasada României din Manila, înaintea unei vizite a lui Ceaușescu, s-au descoperit trei sisteme independente de ascultare. Un an mai târziu, într-un telefon de la Consulatul român din Toronto a fost descoperită tehnică operativă. în martie 1977, la Ambasada României de la Ottawa au fost găsite trei microfoane de mare sensibilitate, foarte bine mascate.

Tehnică de ascultare a fost depistată și la reprezentanțele noastre diplomatice din Moscova, Berlin, Addis-Abeba, Islamabad sau Canberra.